…Ma gandeam azi ca eu nu am pasiuni. desi sunt o tipa pasionala, sau mai degraba patimasa, nu am pasiuni sau hobby-uri si ii invidiez intr-o oarecare masura pe cei care au. Pentru ca eu nu-mi pot canaliza niciodata energia catre ceva constructiv. Bine, recunosc, imi place sa citesc si cateodata citesc foarte mult. Spre exemplu in week-endul ce-a trecut m-am asezat pe canapea in sufragerie, m-am acoperit cu o pilota si am citit. asa cum n-am mai facut-o demult…si a fost atat de bineeee… am fost eu cu mine insami, intr-o intimitate pe care nu mi-am mai creat-o de ani de zile… Intrebam azi pe cineva daca are obiceiul sa colectoneze ceva. Si mi-am dat seama ca eu colectionez magneti de frigider si papusi cu chip de portelan. papusile acelea mici si cu fete foarte frumoase. Nu am multe, am doar 6 dar sunt 6 alese cu deosebita grija. Sunt foarte pretentioasa, caci trebuie sa aiba fata foarte fina si trasaturile foarte frumoase. De aceea am doar 6. Si mi s-a spus ca le caut sa fie ca mine…Oare cumva incerc sa ma regasesc in ele? Ma obsedeaza trecerea timpului, poate mai mult decat pe altii si am o foarte mare problema cu acceptarea mortii. As vrea sa-mi donez organele si oricat de monstruos suna asta pentru un parinte, i-am spus mamei ca daca am sa mor la spital sa-mi doneze organele. Si mai presus decat toate, vreau sa fiu incinerata, caci nu pot sa accept ca trupul sa-mi fie descompus si ros de larve. Nu, pentru ca sunt prea frumoasa, pentru ca sunt prea tanara, pentru ca vreau prea mult sa traiesc, pentru ca pot atat de multe si pentru ca pur si simplu nu pot sa accept ca “din pamant ne-am nascut si in pamant ne intoarcem”. Dar vorbeam despre pasiuni si am ajuns la moarte. Vorbeam depsre chipuri perfecte de papusi si am ajuns la moarte. Candva scriam cuiva asta: “…ideea este ca sunt atat de nefericita in viata mea perfecta, cu pantofii mei asortati perfect cu posete si esarfe bleumarine cu alb, in viata mea perfecta cu relatii si prieteni perfecti care-mi asigura o destinatie de vacanta perfecta oriunde aproape pe continentul european sau american, viata mea perfecta cu o familie perfecta care ma conduce in subconstient zi de zi, clipa de clipa…vreau asa cu disperare sa fiu perfecta precum papusile din portelan pe care le colectionez….si cu toate astea, sunt atat de nefericita pntru ca eu nu sunt o papusa din portelan cu un chip perfect pictat…” Nu stiu cat am reusit sa rezolv si cat de (ne)fericita sunt cu adevarat astazi, insa incerc din rasputeri sa-mi gasesc un echilibru. Si da, am speranta ca am sa reusesc. Caci incerc sa fac ce vreau dar insa fara sa regret apoi, caci cel mai mare pacat al meu este regretul. Si incerc sa nu judec si sa scap de prejudecati caci, nu-i asa, “e mult mai usoara dezintegrarea unui atom decat a unei prejudecati” dupa cum spunea Einstein… Dar vorbeam despre papusi de portelan si pasiuni….Insa tot ce-mi vine in minte acum sunt cateva din intrebarile newsletter-ului companiei la care ii oblig pe colegii mei sa-mi raspunda: “Which is your biggest dream?” – sa am o mica librarie, un magazin in care sa vand carti, undeva in zona veche a orasului, poate pe strada Doamnei sau pe Smardan sau pe LIpscani…un mic book-shop, ca in filmul acela superb “You’ve got mail” cu Meg Ryan si Tom Hanks si nu ceva comercial gen Carturesti. Caci iubesc cartile si librariile …si iubesc si anticariatele….Am anticariatul meu preferat, pe strada Doamnei, vis-a-vis de Biseica Bulgara…si ma ascund acolo cateodata si pur si simpu imi plimb degetele peste cartile insirate pe masa si cateodata rasfoiesc cateva doar pentru placerea de a le mirosi paginile…..si atunci simt ca sunt EU, eu cea cu adevarat, eu dezbracata de tot, doar eu si cu mine insami….Si mi-ar mai placea sa am si o florarie, una intima in care sa pregatesc buchete doar pentru iubite, pentru aniversarile mamelor si pentru prietenii adevarati si unde sa-mi permit luxul de a refuza buchete pentru sefi, pentru obligatii, pentru profesori sau pentru medici, adica pentru obligatii…sa fac buchete cu mainile mele doar pentru momente de apreciere sincera si de iubire pura, de prietenie adevarata….”Which is your biggerst achievement?” – being what I am today. Cum suna asta pentru colegii de companie? Infatuat? Cum ca tin distanta (dupa cum spune L.)? Suna bine… Dar pentru mine cum suna? Pentru mine ce conteaza? Conteaza vreodata ceea ce vreau EU? prea putin…conteaza intotdeauna ceea ce vor altii…nu pot sa mai scriu nimic acum….poate am sa continui altadata…ma omoara melodia asta…
Filed under: Nu sunt ce par a fi...
