Ninge….ninge cu fulgi mari pentru prima data in iarna asta…ascut Katie Melua cu “Crawling up a hill” si ma gandesc la toate si la nimic. La ce-a fost si la ce va fi … a fost un an bizar, in care am incheiat capitole si am deschis altele noi…nu stiu daca e bine, nu stiu daca e rau…am facut doar ceea ce am simtit, prea putin condusa de ratiune si mult prea mult condusa de sentimente….Important e ca nu-mi pare rau. Si cam atat. Fara bilanturi lacrimogene, fara procese de constiinta, fara regrete. Doar que sera sera, what will be will be!
Happy holidays !
Eu.
Completat sub: r Nu sunt ce par a fi... | Lasă un comentariu »
E vineri seara…am venit acasa…apartamentul este, gol ca in alte timpuri, atat de demult si atat de aproape… mi-am schimbat tricoul. Mi-am pus Muse Uprising si m-am trantit pe canapea. Am stat prêt de cateva zeci de minute intr-o letargie aparte, dupa care m-am ridicat, m-am incaltat si am coborat sa-mi iau tigari. Nu fumez, insa mi s-a facut brusc dor de gustul acela parfumat al unei guri care a fumat si a baut. Gustul acela pe care nu l-am mai simtit de demult si la care nu m-am mai gandit de atat de demult….gustul acelei guri care musca cand saruta…care saruta ca si cum maine nu ar mai fi existat pentru noi…nu mi-e dor decat de gustul in sine, de nimic altceva si singurul mod de a-l retrai a fost sa mi-l produc singura. Asa ca am coborat si mi-am luat pall mall slim light. Sus mai aveam o cutie de bere pe care am desfacut-o. mi-am turnat-o intr-un pahar si cu tigara aprinsa si paharul in mana m-am tolanit in sufragerie pe canapea, ascultand obesiv acest Uprising…am stins luminile si am aprins doar o lumanare parfumata care sa anihileze mirosul tigarii, caci eram constienta ca mai tarziu avea sa se simta. Eram doar eu, lumina lumanarii, a monitorului adormit si varful tigarii care se inrosea cand trageam usor din ea. Si apoi l-am simtit, gustul acela, gustul nebuniilor mele trecute, scurte dar atat de puternice de fiecare data…marea mea nebunie verde de care m-am vindecat complet si de care nu stiu de ce-mi amintesc acum…gustul fericirilor mele marunte de care m-am agatat cu atat disperare de fiecare data…ameteala aia placuta pe care o simti atunci cand faci sex si bei…mi-aduc aminte acum de dup-amiaza in care mi-am umplut gura cu bere si apoi am varsat-o pe pieptul lui, atat eram de ametita ai apoi am inceput s-o ling de acolo…totul mirosea a tigari, a alcool si a sex in jur…si muzica din fundal….era o nebunie…mi-e dor de nebunia aia, cu el, cu el sau cu oricine altcineva….“N-a fost decât o scurtă nebunie. Ce-a-nsângerat o lamă, lucioasă, de cuţit!” ….Mi-am mai aprins o tigara… berea ma face sa nu-i mai simt taria, insa golul e tot gol. Oricat as bea, nu se umple…e tot acolo….bizar…ma simt atat de libera acum…tigara mea sta in scrumiera si se arde…asa cum s-au ars anii mei toti in care am cautat himere..vise vise vise vise vise vise vise vise vise …ale altora proiectate in mine…mereu am visat sa traiesc viata altora, m-am imaginat pe mine traind viata altora si am uitat sa traiesc in propiul meu eu, in propriul meu rol. Mereu sunt prea preocupata sa devin ceea ce altii vor si uit mereu ceea ce vreau eu. Dar oare ce vreau eu? … Atat de frumos se arde tigara asta, fumul ei se risipeste atat de elegant, se vede atat de albastru si de fragil si este atat de nehotarat in ce directie sa se evapore…ca si mine… as vrea sa fug, sa ma ascund, sa fiu altcineva…as vrea sa sarut acum, sa musc, sa devorez, sa plang si sa dansez…dar din pacate nu pot sa fac nimic din toate asta… “They will not force us, They will stop degrading us, They will not control us, We will be victorious (So come on”)… As vrea sa ma culc… maine cand am sa ma trezesc oare cine am sa fiu???
…Ma gandeam azi ca eu nu am pasiuni. desi sunt o tipa pasionala, sau mai degraba patimasa, nu am pasiuni sau hobby-uri si ii invidiez intr-o oarecare masura pe cei care au. Pentru ca eu nu-mi pot canaliza niciodata energia catre ceva constructiv. Bine, recunosc, imi place sa citesc si cateodata citesc foarte mult. Spre exemplu in week-endul ce-a trecut m-am asezat pe canapea in sufragerie, m-am acoperit cu o pilota si am citit. asa cum n-am mai facut-o demult…si a fost atat de bineeee… am fost eu cu mine insami, intr-o intimitate pe care nu mi-am mai creat-o de ani de zile… Intrebam azi pe cineva daca are obiceiul sa colectoneze ceva. Si mi-am dat seama ca eu colectionez magneti de frigider si papusi cu chip de portelan. papusile acelea mici si cu fete foarte frumoase. Nu am multe, am doar 6 dar sunt 6 alese cu deosebita grija. Sunt foarte pretentioasa, caci trebuie sa aiba fata foarte fina si trasaturile foarte frumoase. De aceea am doar 6. Si mi s-a spus ca le caut sa fie ca mine…Oare cumva incerc sa ma regasesc in ele? Ma obsedeaza trecerea timpului, poate mai mult decat pe altii si am o foarte mare problema cu acceptarea mortii. As vrea sa-mi donez organele si oricat de monstruos suna asta pentru un parinte, i-am spus mamei ca daca am sa mor la spital sa-mi doneze organele. Si mai presus decat toate, vreau sa fiu incinerata, caci nu pot sa accept ca trupul sa-mi fie descompus si ros de larve. Nu, pentru ca sunt prea frumoasa, pentru ca sunt prea tanara, pentru ca vreau prea mult sa traiesc, pentru ca pot atat de multe si pentru ca pur si simplu nu pot sa accept ca “din pamant ne-am nascut si in pamant ne intoarcem”. Dar vorbeam despre pasiuni si am ajuns la moarte. Vorbeam depsre chipuri perfecte de papusi si am ajuns la moarte. Candva scriam cuiva asta: “…ideea este ca sunt atat de nefericita in viata mea perfecta, cu pantofii mei asortati perfect cu posete si esarfe bleumarine cu alb, in viata mea perfecta cu relatii si prieteni perfecti care-mi asigura o destinatie de vacanta perfecta oriunde aproape pe continentul european sau american, viata mea perfecta cu o familie perfecta care ma conduce in subconstient zi de zi, clipa de clipa…vreau asa cu disperare sa fiu perfecta precum papusile din portelan pe care le colectionez….si cu toate astea, sunt atat de nefericita pntru ca eu nu sunt o papusa din portelan cu un chip perfect pictat…” Nu stiu cat am reusit sa rezolv si cat de (ne)fericita sunt cu adevarat astazi, insa incerc din rasputeri sa-mi gasesc un echilibru. Si da, am speranta ca am sa reusesc. Caci incerc sa fac ce vreau dar insa fara sa regret apoi, caci cel mai mare pacat al meu este regretul. Si incerc sa nu judec si sa scap de prejudecati caci, nu-i asa, “e mult mai usoara dezintegrarea unui atom decat a unei prejudecati” dupa cum spunea Einstein… Dar vorbeam despre papusi de portelan si pasiuni….Insa tot ce-mi vine in minte acum sunt cateva din intrebarile newsletter-ului companiei la care ii oblig pe colegii mei sa-mi raspunda: “Which is your biggest dream?” – sa am o mica librarie, un magazin in care sa vand carti, undeva in zona veche a orasului, poate pe strada Doamnei sau pe Smardan sau pe LIpscani…un mic book-shop, ca in filmul acela superb “You’ve got mail” cu Meg Ryan si Tom Hanks si nu ceva comercial gen Carturesti. Caci iubesc cartile si librariile …si iubesc si anticariatele….Am anticariatul meu preferat, pe strada Doamnei, vis-a-vis de Biseica Bulgara…si ma ascund acolo cateodata si pur si simpu imi plimb degetele peste cartile insirate pe masa si cateodata rasfoiesc cateva doar pentru placerea de a le mirosi paginile…..si atunci simt ca sunt EU, eu cea cu adevarat, eu dezbracata de tot, doar eu si cu mine insami….Si mi-ar mai placea sa am si o florarie, una intima in care sa pregatesc buchete doar pentru iubite, pentru aniversarile mamelor si pentru prietenii adevarati si unde sa-mi permit luxul de a refuza buchete pentru sefi, pentru obligatii, pentru profesori sau pentru medici, adica pentru obligatii…sa fac buchete cu mainile mele doar pentru momente de apreciere sincera si de iubire pura, de prietenie adevarata….”Which is your biggerst achievement?” – being what I am today. Cum suna asta pentru colegii de companie? Infatuat? Cum ca tin distanta (dupa cum spune L.)? Suna bine… Dar pentru mine cum suna? Pentru mine ce conteaza? Conteaza vreodata ceea ce vreau EU? prea putin…conteaza intotdeauna ceea ce vor altii…nu pot sa mai scriu nimic acum….poate am sa continui altadata…ma omoara melodia asta…
N-am mai scris demult pentru ca nu am simtit nevoia, iar atunci cand am simtit nevoia, am gasit scuze pentru a nu scrie: fie ca nu am inspiratie, fie ca nu am la indemana word-ul, bla-bla-bla….asa ca am reusit sa pierd cateva momente frumoase si cateva urate, o mica dar scurta criza de personalitate (din nou), un apus minunat, insa in dimineata asta m-am hotarat sa punctez macar ultima luna in idei scurte. Asadar, 
N-am mai scris nimic demult pentru ca n-am mai avut ce. N-am mai avut nici o traire speciala, nici o frustrare majora, nimic nu mi-a mai deranjat rutina. Dimpotriva, am o stare generala de bine, de multumire, de impacare eu cu mine insami pe care cred ca nu am simtit-o niciodata. Continui sa fac greseli, unele prostesti si mari, insa fac eforturi pe masura sa ma controlez si sa-mi pastrez echilibrul in tot ceea ce fac. Ma simt bine eu cu mine si sper ca o starea asta o sa dureze… Incep sa ma bucur de lucruri marunte si sa gasesc mici placeri la tot pasul. Ieri am zambit si m-am simtit atat de fericita vazandu-i pe cei foarte mici, mici si maricei in drum spre prima zi de gradi sau de scoala… toti parca fosneau, miroseau a curat si erau acoperiti de buchete enorme de flori. Era o forfota atat de speciala, atata emotie la cei mici, incat am zambit tot drumul spre birou…si acum zambesc cand scriu randurile astea… si a propos de zambete… intotdeauna am adorat fetele oamenilor cand citesc ceva si zambesc, sau cand scriu si zambesc, fetele celor care citesc sau scriu sms-uri si au chipul tot scaldat intr-un zambet, cand le lucesc ochii de bucurie…
